Delfinul

Delfinii

Deşi descind din animale terestre, delfinii înoată cu forţa şi graţia peştilor şi s-au adaptat în multe privinţe pentru a-şi găsi şi captura prada.
Delfinii sunt miracole ale evoluţiei. Fiind mamifere, structura corpului lor se aseamănă în fond cu al nostru, şi cu toate acestea, în cele 50 de milioane de ani ai procesului de adaptare au ajuns să semene în aşa măsură cu peştii, - dintre care îşi procură hrana – că la prima vedere îi putem considera mai mult peşti decât mamifere.
Corpul lor are o formă la fel de aerodinamică, fusiformă ca şi al peştilor, şi înoată cu ajutorul cozii, care se aseamănă cu înotătoarea codală a peştilor. Mobilitatea şi viteză lor de înaintare în apă ajung, ba chiar depăşesc viteza celui mai mare duşman al lor, rechinul. Pe lângă acestea ele şi-au păstrat anumite proprietăţi, caracteristici fundamentale ale strămoşilor tereştri; sângele cald, respiraţia cu ajutorul plămânilor iar femelele îşi alăptează puii.
Delfinii aparţin familiei cetaceelor cu dinţi. Sunt de dimensiuni mai reduse, hrana lor este alcătuită în cea mai mare parte din peşti şi sepii, cu toate că cel mare reprezentant al lor, orca (delfinul ucigaş), spaima mărilor, atacă focile şi alţi delfini.

Adaptarea la viaţa acvatică
Delfinii s-au adaptat în aşa mare măsură vieţii acvatice încât pe uscat sunt practic neputincioşi. Cel mai evident semn al adaptării lor este constituţia şi structura corporală; au o formă asemănătoare cu cea al unei torpile şi practic s-au debarasat de toate membrele exterioare ce puteau strica forma, conturul neted al corpului.
Partea exterioară a urechilor s-a atrofiat, organele genitale atât la femelă cât şi la mascul au poziţia normală în interiorul corpului, nu se poate observa nici o urmă a membrelor posterioare, iar cele anterioare s-au transformatîn înotătoare sub formă de aripă, avănd rolul de a stabiliza şi a cârmui mişcarea.
Coada s-a preschimbat în înotătoare codală rigidă şi lată, care cu ajutorul înotătoarelor dorsale puternice îpinge cu o forţă şi eficienţă miraculoasă animalul în apă.
Pielea delfinului este netedă şi fină asemenea mătăsii şi deoarece este totul lipsit de păr, alunecă foarte uşor în apă. Stratul gros de grăsime aflat sub piele are un rol important şi în izolarea termică, reduce pierderea de căldură în mediul încojurător, adică pierderea de energie care este cu atât mai importantă deoarece apa mării – chiar şi în zona Ecuatorului – aproape întotdeauna este mai rece decât temperatura animalelor.
Delfinii au obiceiul spectaculos de a sări în apă din când în când şi ,,înoată” practic în aer. Aceasta poate fi şi o metodă de a reduce rezistenţa mediului la înaintare, aerul fiind un mediu cu o densitate mult mai mică decât apa, care frânează mai puţin delfinul.
Sărind deasupra apei, poate respira. Expiră prin orificiul nazal aflat pe creştetul capului, după care îşi umple din nou plămânii cu aer, înainte să se scufunde. De obicei delfinii nu se scufundă la adâncimi foarte mari, astfel nu trebuie să înmagazineze dintr-o dată prea mult oxigen.
Delfinii vânează de obicei în stratul superior, iluminat de razele solare, al măriilor, astfel se pot folosi şi de văz în timpul vânătorii. Lentila ochilor este caracterizată de posibilitatea de schimbare a formei, astfel atât în apă cât şi în aer, fixează foarte bine obiectele.
Cu toate acestea, deşi văzul este foarte util, nu este absolut necesar pentru supravieţuirea delfinilor: cine a văzut delfin dresat, care execută comenzile primite cu ochii legaţi, ştie că aceştia posedă şi alte proprietăţi, cu ajutorul cărora percep extrem de bine mediul înconjurător.

Lumea sunetelor
În percepţia delfinilor cel mai important rol îl are urechea. Acest organ practic nici nu se vede din exterior – se pot observa doar două orificii aflate în spatele ochilor, dar care funcţionează extrem de eficient. Delfinii s-au adaptat foarte mult la mediul de propagare a undelor sonore în mediul subacvatic, printre care cu posibilitatea de a percepe sunetele în ,,stereo”, astfel pot localiza direcţia exactă de unde provine sunetul respectiv.
Urechea interioară a delfinului este înglobată într-un ţesut asemănător spumei, astfel nu preia vibraţia craniului. În concluzie, undele sonore interceptate din lateral, nu ajung deodată la ambele urechi, din diferenţa de timp delfinul poate constata precis direcţia din care provin acestea.
Această calitate este foarte importantă, deoarece delfinul trăieşte în lumea sunetelor, pe de o parte între sunetele emise de alte animale, pe de altă parte între cel emise de el însuşi.
Delfinul se orientează cu ajutorul sonarului, radarul cu ultrasunete, asemenea liliacului. Emite continuu semnale sonore scurte (ultrasunete), care se reflectă pe obiectele aflate în preajmă.
Defineşte distanţa obiectului din diferenţa de timp dintre momentul de emisie şi cel de recepţie a unui sunet, iar cu ajutorul auzului stereo şi direcţiei lui aceste sunete sunt practic mici impulsuri emise foarte des, de urechea umană este percepută asemenea scârţâitului unei uşi.
Aceste sunete sunt produse de orificiul nazal şi sunt reflectate de suprafaţa concavă a craniului, după care sunt focalizate de lentila acustică, formată dintr-un ţesut adipos, aflat deasupra botului şi feţei.
Această formaţie asemenea unui ,,pepene”, dă forma boltită a frunţii mai multor specii de delfini. Prin analiza instinctivă a ecourilor auzite, un delfin îşi poate imagina perfect mediul înconjurător, astfel poate ocoli obstacolele şi poate găsi animalele care pot constitui pradă.
În procesarea înformaţiilor terbuie să ia parte un număr foarte mare de celule nervoase şi probabil acesta este motivul principal pentru masa neobişnuită de mare a creierului delfinilor (masa creierului unui delfin adult este de 2 kilograme, iar a unui om adult doar de 1,5 kilograme).
Nu există nici un dubiu că delfinul este un animal extrem de inteligent, cu o capacitate dezvoltată de învăţare.

Modul de hrănire şi viaţa în colectiv
Cele mai multe specii de delfinii se hrănesc cu peşti şi sepii. Speciile cu botul scurt şi cu mai puţini dinţi preferă sepiile, dar speciile cu botul prelungit cu dinţii mici şi numeroşi sunt consumatori de peşti. Excepţie face delfinul cu dimensiuni mult mai mari decât rudele sale, orca.
Acesta vânează animale acvatice cu sânge cald, printre care foci, pinguini şi alte cetacee. S-a semnalat şi cazul în care un grup de orci au atacat, omorât şi devorat parţial o balenă albastră.
Delfinii mâncători de peşti mănâncă orice fel de peşte, dar anumite specii, de exemplu delfinii cu cocoaşă, vânează în primul rând în apele din apropierea ţărmului. Delfinii tropicali însă obişnuiesc să vâneze mai ales în larg, adunându-se în grupuri de 1000 sau mai mulţi indivizi.
Cele mai numeroase grupuri de delfini pot fi întâlnite în apele bogate în hrană, mai ales în locurile unde din cauza curenţilor apa mai rece mai bogată în hrană ajunge la suprafaţă unde amestecându-se cu apa caldă va crea condiţii ideale pentru înmulţirea planctonului ,,înflorirea” planctonului atrage sardelele şi lostriţele iar acestea la rândul lor, delfinii.
Dacă delfinii cu ajutorul sonorului-radarului lor de sunete, descoperă un banc de peşti vor înota în cercuri tot mai restrânse în jurul acestora, forţând astfel peştii să se adune în grup compact şi să se ridice spre suprafaţă.
Cu cât sunt mai mulţi delfini, cu atât pot manevra mai uşor bancul de peşti şi dacă au noroc îi vor forţa să se ridice în stratul cel mai de sus al apei, de unde nu mai există scăpare. În acest moment delfinii se aruncă asupra prăzii, prinzând şi înghiţind peştii întregi.
În Oceanul Pacific delfinii tropicale şi cei din zona Oceanului Atlantic vânează des împreună. În timp ce unii se hrănesc ceilalţi stau de pază, fiind atenţi la apariţia duşmanilor din apropiere, rechini sau orci.
Bancurile de toni urmăresc delfinii pentru că se pot ospăta şi ei din prada delfinilor. Din păcate, rechinii nu sunt cei mai periculoşi prădători acvatici. Navele de pescuit care decimează numărul tonilor în Oceanul Pacific, constituie un pericol şi pentru delfinii care îi călăuzesc.

Reproducerea
Majoritatea delfinilor şi schimbă frecvent partenerul sexual. După o vânătoare fructuoasă de mai multe ori se împerechează aproape doar pentru a se relaxa şi în majoritatea speciilor masculii nu păstrează legătura cu descendenţii lor. Femela dă viaţă doar unui singur pui la o naştere şi îl alăptează până la doi ani, cu toate că puiul de delfin consumă deja hrană solidă cu câteva luni înainte de înţărcare.
În toată perioada aceasta se bucură de protecţia mamei lui, dar nu se ştie ce deprinderi capătă pentru supravieţuirea pe cont propriu.
Grupul de delfini ucigaşi este caracterizat de o legătură mult mai strânsă decât a altor delfini. Masculii dominanţi păstrează în jurul lor un harem format din trei- patru femele fecunde, lângă care îşi vor petrece toată viaţa, crescând împreună mai multe generaţii de pui.
În astfel de familii există indivizi tineri, femele şi masculi amestecaţi alături de delfini maturi.

e cam ciudat ca delfinu e mamifer,si sta in apa...e ciudat ca un mamifer ca delfinul moare fara apa si moare fara aer :hihi: ..cu tot ca este dragut si ador sa merg la delfinarium :yupi:

Delfinul a fost mereu animalul meu preferat.Me impresioneaza inteligenta,dar si dragalasenia acestui minunat mamifer. :love:
Cand eram mai mica imi doream un delfin,drept animal de casa(cu timpul am realizat ca, cada mea de baie este cam mica). :think: